Parteneriatul public-privat - oportunitate de creștere a pieței construcțiilor

Fără a beneficia de o definiție unanim acceptată la nivelul legislației sau practicii europene ori internaționale, parteneriatul public-privat poate fi definit, la nivel conceptual, ca reprezentând un contract pe termen lung, încheiat între un investitor privat  și o entitate publică, în scopul realizării unui bun sau, după caz, prestării ori operării unui serviciu public.

Esențială pentru calificarea ca ”parteneriat public-privat” rămâne alocarea unei componente semnificative a riscului proiectului în sarcina partenerului privat, respectiv individualizarea unui sistem de remunerare a acestuia pe principii de performanță.

La nivel național, autoritățile publice de nivel central, regional ori local au căutat, începând chiar cu sfârșitul anilor ’90, modalități de realizare a proiectelor de parteneriat public-privat, încercând să atragă sprijinul investitorilor privați în cadrul unor proiecte publice de investiții.

Neclaritatea cadrului de reglementare de la momentul aderării României la Uniunea Europeană, respectiv suprapunerea domeniului de aplicare a parteneriatului public-privat  peste sfera de reglementare a legislației incidente concesiunii de lucrări și de servicii au cauzat dificultăți în aplicarea cadrului normativ, oprind dezvoltarea unor proiecte relevante în domeniu. Această neclaritate continuă să existe până în prezent, puțini fiind jucătorii relevanți ce pot identifica distincția dintre instituția concesiunii și cea a parteneriatului public-privat, din perspectiva cadrului normativ național. În acest sens, noțiunea de parteneriat public-privat a fost considerată de către autoritățile publice în accepțiunea largă a termenului, incluzând ambele perspective și instituții, respectiv atât concesiunea clasică cât și parteneriatul public-privat.   

În vederea aderării României la Uniunea Europeană, legislația națională a trecut printr-un proces complex de reformă, incluzând și sfera contractelor de concesiune și eliminând de la nivel de reglementare distinctă tipologia contractelor de parteneriat public-privat. Ulterior, începând cu anul 2010, necesitatea unei reglementări exprese a zonei parteneriatului public-privat s-a încercat a fi acoperită pe calea Legii nr. 178/2010.  Finalmente, în prezent ar părea că asistăm la o reeditare a succesiunii cadrului normativ individualizat pe parcursul celorlalte cicluri de reglementare.

Astfel, vorbim despre o lege ce reglementează concesiunile de lucrări și servicii (Legea nr. 100/2016 privind concesiunile de lucrări și concesiunile de servicii), ce beneficiază de norme de aplicare, fiind structurat ca un cadru juridic complet, aflat la dispoziția autorităților publice interesate și care transpune cadrul legislativ existent la nivel european în această materie, iar pe de altă parte, avem o lege a parteneriatului public-privat (Legea nr. 233/2016 privind parteneriatul public-privat), în vigoare de asemenea începând cu anul 2016 și care nici până la acest moment nu beneficiază de un set de norme metodologice necesare aplicării.

În acest context, după o lungă perioadă de timp, ne așteptăm ca pe parcursul anului 2018, parteneriatul public-privat să beneficieze de un cadru complet de reglementare (aprobarea normelor metodologice) și să asistăm așadar la demararea unor proiecte strategice; aceasta mai ales în contextul Planului de Investiții pentru Europa (PIE) al Comisiei Europene și Băncii Europene de Investiții, ce își propune stimularea investițiilor suplimentare în economie, preconizând un interes mai concentrat în accelerarea investițiilor în infrastructură, prin mobilizarea resurselor financiare din sectorul public și cel privat, prin intermediul parteneriatului public-privat.

Materialul a fost publicat in Top 1000. Cele mai mari companii din Romania- 2018, un proiect realizat de Ziarul financiar cu sprijinul Deloitte